Morbid Angel

Sunetul calatoreste cu aproximativ 335 de metri pe secunda. Adica aproximativ o treime de kilometru, iar tu te afli probabil la aproximativ 10 km de mine. Daca te strig acum, o sa ma auzi cam peste 3 minute. Trebuie sa las o marja de eroare pentru evenimente neprevazute. Poate tocmai faci dus…

Te strig din pragul usii fiindca stiu ca nu ma poti auzi. Jelesc pe camp, la luna. Animalele de la Zoo fac la fel, sperand ca un altul, la fel ca ele, le va raspunde. Noaptea, Gradina Zoologica e locul cel mai trist din lume. In spatele gratiilor, la adapost de ochii ca un bisturiu ai multumii, animalele isi tipa spaimele, specii despartite cunoscandu-si, din instinct, harta apartenentei. Ar alege fara sa clipeasca varianta vanat si vanator acestei sigurante pe care nu o simt ca fiind a lor. Urechile lor, mai puternice decat cele ale paznicilor, disting sunetele masinilor si al ultimelor cine livrate la domiciliu. Aud toate sunetele nefericirii umane. Ce nu aud este adierea vantului prin iarba sau trosnetul focului. Zgomotele uciderii. Mugetul fluviului intretaiat de tipete scurte. Isi ciulesc urechile pana cand acestea devin niste puncte ascutite, insa zgomotele pe care le cauta sunt mult prea departe.

As vrea sa-ti aud iar vocea…

Lumina calatoreste cu 300 000 de kilometri pe secunda. Ea e reflectata in ochi de orice intra in campul vizual. Vad culoare atunci cand lungimea de unda e reflectata de un obiect si toate celelalte lungimi de unda sunt absorbite. Fiecare culoare are o alta lungime de unda; cea mai mare e cea a negrului.

De asta mi se pare ca o vad peste tot? Traiesc intr-o bula de aer negru facut din parul tau. E vremea cand ziua se pregateste sa apuna, insa nu discul de lumina ce asfinteste este cel care ma tine in umbra curtii. Culoarea este cea care ma tintuieste, torente de tine navalind din cer spre pamantul cafeniu, pana la piatra cenusie. Si pana la mine.

Uneori fug spre apus cu bratele deschise ca o sperietoare, cu gandul ca as putea sari dincolo de marginea luminii in furnalul incins, ca sa ard in tine. As vrea sa-mi invelesc corpul in fasiile inrosite ca niste ochi injectati, ale cerului.

Toate celelalte culori sunt absorbite. Nuantele serbede ale zilei nu-mi patrund niciodata in craniul innegrit. Traiesc intre patru pereti albi, ca un pustnic. Ai fost o incapere intens luminata, iar eu am inchis usa. Ai fost o haina in multe culori pe care am aruncat-o in noroi.

Ma vezi in lumea mea scaldata-n sange? Tu cel cu ochii negri si departati ca migdalele, vino in limbi de flacari si reda-mi vederea.

Nimeni nu stie ce forte atrag doi oameni unul catre altul. Exista o sumedenie de teorii: astrologie, chimie, nevoia reciproca, impulsul biologic. Revistele si manualele lumii iti spun cum sa-ti alegi partenerul perfect. Agentiile matrimoniale subliniaza latura stiintifica a abordarii lor, desi, la drept vorbind, faptul ca ai un computer nu te face mare savant. Vechea muzica romantica e cantata acum in stil digital, modern. De ce te lasi la voia intamplarii cand te poti lasa pe mana stiintei? In foarte scurt timp, abordarea de tip pseudo-laborator a cuplarii pe baza detaliilor va face loc unui experiment real, ale carui rezultate, oricat de neobisnuite ar fi, vor ramane controlabile. Sau cel putin asa sustin ei. (Vezi diviziunea atomului, terapia genetica, fertilizarea in vitro, hormonii de crestere, chiar si umila raza catodica pentru afirmatii similare.) Nu conteaza. Realitatea Virtuala e tot mai aproape.

In prezent, pentru a intra intr-o lume virtuala trebuie sa-ti pui o ditamai casca de scafandru, de genul celor ce se purtau in anii ’40 si o manusa speciala destul de asemanatoare cu manusa groasa de gradinarit. Echipat astfel, poti intra intr-un monitor de 360 de grade cu program tridimensional, sunet surround si obiecte solide pe care le poti ridica si misca. Nu vei sta sa mai urmaresti un film dintr-o perspectiva fixa, este un décor de film pe care-l poti explora, il poti chiar modifica daca nu-ti place. Atat cat te ajuta simturile sa percepi, te afli intr-o lume reala. Faptul ca ai o casca de scafandru si o manusa de gradinarit nu va avea nici o importanta.

Peste putin timp, echipamentul va fi inlocuit de o incapere in care poti intra ca in oricare alta. Cu singura diferenta ca va fi un spatiu intelligent. Camera va fi o lume virtuala dupa placul tau, de la un perete la altul. Daca doresti, vei putea trai toata ziua si toata noaptea intr-o lume creata pe computer. Vei putea face proba unei vieti Virtuale cu o persoana Virtuala. Vei putea intra in casa ta Virtuala si vei putea face treburi casnice Virtuale, vei putea adauga un copil sau doi si, daca vrei, vei putea afla daca preferi sa fii gay. Sau sa alegi celibatul. Ori heterosexualitatea. De ce sa mai astepti, cand ai putea simula?

Si sexul? Sigur. Teledildonics e cuvantul. Iti vei putea conecta teleprezenta la reteaua de ghemuri de miliarde de fibre optice care traverseaza lumea si te vei putea alatura partenerului tau in Virtualitate. Fiecare dintre voi va purta un costum mulat facut din mii de detectori minusculi pe centimetru patrat. Gratie retelei de fibre optice, acestea vor primi si vor transmite senzatia atingerii. Epiderma Virtuala va fi la fel de sensibila ca si stratul exterior al pielii tale.

Insa eu, oricat de retrogradat ar parea, prefer sa te tin in brate si sa ma plimb cu tine prin umezeala unei pajisti adevarate, intr-o ploaie adevarata. Prefer sa strabat toata lumea ca sa te am langa mine decat sa zac acasa, formand numarul teleprezentei tale. Oamenii de stiinta spun ca pot sa aleg, dar ce putere am asupra celorlalte inventii ale lor? Viata mea nu imi apartine, in curand va trebui sa tin cu dintii de realitatea mea. Ludita? Nu, nu vreau sa distrug masinile, dar nu vreau nici ca masinile sa ma distruga pe mine.

Si totusi se pare ca nu masinile sunt cele care imi vin de hac. Ci oamenii insisi. Chiar tu. Fiinta alaturi de care as fi alergat pe pajisti ude si pentru care mi-as fi vandut sufletul printr-un contract semnat cu sange.

Poate de aceea imi doresc cu atata ardoare sa fug departe de tine. Ma tine legatura asta trainica, incastrata in corp cat si in spiritual si ma simt ca un caine prins in les ace alearga de jur imprejurul cotetului. Mi-ai demonstrat in nenumarate randuri sadicitatea de care dai dovada. De multe ori pana si un calculator, pun pariu ca si o fiinta Virtuala, e mai viu decat tine. In ochiul tau de mort am gasit raspunsul intrebarilor tacute.

Noapte de vara. Noapte plina de trenuri.

Noapte plina de gari, de femei, de mirosuri.

Noapte plina de miros de tutun ieftin.

Miros de tigari si cenusa lor.

Miros de zei falsi si anosti,

plurali si intermediari. Morti.

Miros de ploaie.

Miros de muzica fragila si tipat de copil.

Miros de veri si de toamne. Miros de fum de galaxie si

de lumini concave. Miros de rasina.

Miros de glicina.

Miros de apusuri si rasarituri.

Miros de nopti albe individuale, straine.

Miros de dimineata.

Miros de cafea.

Inainte cafelei

intimitatea camerei mele

devine a mea.

Te-ntorci lent

ca un barbat

ce inca

nu-mi apartine.

Dincolo de cuvinte sunt cativa morti.

Dincoace de cuvinte nu este nimic…

Iata-ma creandu-mi propriile amintiri despre vremurile bune de demult. Cand eram impreuna, vremea era mai buna, zilele erau mai lungi. Pana si ploaia era mai calda. Asa e, nu? Iti amintesti cand… Te vad stand pe banca din gradina. Parul iti era ud de la apa raului. Iubitul meu Verdigris…

In ziua respectiva te-am intrebat daca ai sa-mi porti toata viata credinta si mi-ai raspuns: “Cu tot sufletul”. Oare imi purtasei credinta?

Erai o panza ratacita plina cu comori nestiute, dar crezusem ca esti o nava sigura pentru mine. Dupa care m-ai aruncat peste bord.

- O sa-mi porti credinta?

- Cu tot sufletul.

Mi-ai luat mana si mi-ai pus-o sub tricou. Te-am apucat de sfarc si l-am strans intre aratator si degetul mare.

- Si cu tot trupul?

- Ma doare.

Pasiunea nu e bine-crescuta. Degetele mele ti-au lasat urma. As fi fost in stare sa te leg de mine cu franghii si sa ne punem sa stam cu corpurile lipite, fara sa ne putem misca decat deasupra celuilalt trup, fara sa putem atinge altceva decat celalalt trup. Daca s-ar fi putut, ne-as fi lipit toate simturile, cu exceptia celui tactil si a celui olfactiv. Intr-o lume oarba si surdomuta, ne-am fi putut consuma pasiunea la nesfarsit. Dupa fiecare sfarsit, un alt inceput. Doar tu, doar eu. Erai gelos, dar si eu eram. Dragostea ta era violenta, dar si a mea era la fel. Aveam suficienta rabdare sa ne numaram firele de par din cap, dar insuficienta cand ne dezbracam. Nici tu, nici eu nu eram vioara intai, aveam aceleasi rani. Erai geamanul meu, si te-am pierdut. Pielea e impermeabila, dar langa tine, pielea mea nu era. Ma inundai, si apa nu se scurgea la vale. Inca imi mai croiesc drum cu greu prin torentele ei, inca mai bate la usile mele si-mi ameninta siguranta launtrica. Nu am nici o gondola la poarta si mareea continua sa creasca. Inoata, nu-ti fie frica. Mi-e frica…

Oare asta sa-ti fie razbunarea? “N-am sa te parasesc niciodata…”.

De ce sunt oare fiintele omenesti atat de contradictorii? Asta era sediul tristetii si al despartirii, un loc al jalei, insa, vazand razele soarelui intrand pe fereastra si gradina plina de trandafiri, m-a cuprins din nou speranta. Aici traisem si fericirea, si o parte din aceasta fericire fusese absorbita de pereti si se incastrase in mobila.

M-am hotarat sa sterg praful. Aflasem de mult ca smotrul ore intregi calmeaza rotirea in gol a mintii. Trebuie sa incetez sa-mi mai fac griji si sa mai fac supozitii suficient cat sa-mi croiesc un plan de bataie rational. Am nevoie de liniste, iar linistea era o stare pe care nu am ajuns inca sa o ating.

E tarziu si totusi somnul nu pare a se grabii in a ajunge si pe la genele mele.

E tarziu si ma uit la pensulele de pe masa. Vopseaua s-a uscat. E mult prea tarziu pentru a desena…

E tarziu sa ma mai gandesc la ce-as fi putut face…Lucrurile nu se mai pot schimba…E mult prea tarziu.

E tarziu si degetele mele inca ating ceasca de cafea…Probabil d-asta nici nu adorm.

E tarziu pentru a ma reintoarce la idei sentimentale si gandiri de copil.

E tarziu sa privesc la ziua de ieri si sa o consider buna.

E  tarziu sa ma uit la poze…Oamenii aceia au disparut demult.

E tarziu sa mai incerc sa simt. Am murit putin cate putin de atunci…De ieri.

E tarziu sa ma mai zbat pentru iubire. E doar un joc sado-masochist.

E tarziu sa te mai opresc. Nu mai am chef.

E tarziu sa ma mai apuc cu unghiile de carnea alba a bratului tau pentru a ma face remarcata. Nu meriti.

E tarziu… si in cap rasuna o melodie:

“Pentru prima oara, lumea e a mea…

O lume la picioare…

Ce sa fac cu ea?”

E tarziu, mult prea tarziu pentru a ma mai increde in speranta.

Pur si simplu…E tarziu…

Ii place sa viseze. E o naiva notorie. Asta e viciul ei suprem: naivitatea. Pe cat de realista pare, pe atat de visatoare e. Cine o poate condamna insa? Adevarul e ca toti speram sa gasim acel sentiment care sa ne faca sa uitam de tot si toate. Acea dragoste cu tenta bolnavicioasa, acea persoana pentru care iti schimbi intreaga viata pentru a i se potrivii ei… Asta credea ea ca a gasit. Si ca sa vezi ca inca un inger ii mai poarta ranchiuna pentru acel pacat originar, i-a dat ei povara mortii de zi cu zi.

Cu el decisese sa fie altfel. Vroia sa aibe vacanta si intoarcerea acasa din vacanta, la un loc. Pentru ea, el devenise si margine de prapastie si surrescitarea pe care ti-o provoaca, dar trebuia sa creada asta si dupa ce se scurgeau primele sase luni. Ceasul ei cicardian, care o face sa adoarma noaptea si sa se trezeasca dimineata in acest ritm regulat al unitatilor temporale de cate douazeci si patru de ore, are un arc mai mare decat cel obisnuit, fixat, dupa cum se pare la douazeci si patru de saptamani. Il poate ignora, reusise sa o faca, dar nu putea sa il opreasca.

Asadar, ce anume afecteaza ceasul cicardian? Ce-l face sa stea in loc, ce-l incetineste, ce-l accelereaza? Aceste intrebari fac subiectul unei ramuri obscure a stiintei, numite cronobiologie. Interesul acordat problemei timpului creste pentru ca, traind din ce in ce mai artificial, am vrea sa pacalim natura sa-si schimbe ritmurile pentru noi. Cei care lucreaza noaptea si cei care au aventuri dese sunt, in mod categoric, victime ale incapatanatelor lor ceasuri cicardiene. Un cuvant greu in propozitie au apoi hormonii, factorii sociali si cei de mediu. Iar din acest melanj se desprinde incet lumina. Cantitatea de lumina la care suntem expusi ne afecteaza crucial ceasul biologic. Lumina. Soarele ca un fierastrau cu disc taie in carne. Sa se infatiseze oare in sensul acelor de ceasornic privirii directe a persoanei pe care atat o iubeste? E un risc; fiinta umana innebuneste fara putina umbra, dar cum sa spargi tiparele unei vieti petrecute altfel?

El i-a cuprins chipul in palme. Ii simtea degetele lungi mangaindu-i tamplele si degetele mari sub osul maxilarului. A tras-o inspre el, a sarutat-o incet. Ea l-a incercuit cu bratele, nestiind precis daca este un copil sau iubirea lui. Voia pur si simplu sa se ascunda in bratele lui pentru a se adaposti de toate relele. Din cand in cand simtea intepaturi ascutite de dorinta si, in egala masura, o senzatie de ocrotire, precum cea pe care o avusese demult, pe vremea copilariei, motaind intr-o barca. A leganat-o in brate, calm ca marea, ca marea sub un cer limpede, o barca al carui fund e de sticla si n-ai nici un motiv de teama.

- Se inteteste vantul, i-a spus el.

Ea il privea cu ochi mari si goi. Gatul ei de ceara oprea cuvintele. Pentru el ar fi dat cu mare bucurie foc trecutului ei, ar merge mai departe, fara se se mai uite nicicand in urma. S-a avantat si altadata cu capul inainte, fara sa estimeze pagubele si fara sa se gandeasca la ele. A facut deja socoteala in minte. Stie ce ar insemna sa se descatuseze de acumularile unei vieti intregi. Stie si nu-i pasa. I-a pus in fata un taram nemarginit de asocieri. Poate fi un spatiu gol sau o eliberare. In mod categoric, vrea sa-si asume acest risc. Vrea sa-si asume acest risc pentru ca viata pe care a pus-o la pastrare a inceput sa se mucegaiasca.

A sarutat-o si in sarutul lui a gasit toata complexitatea pasiunii. Iubire carnala si iubire copilaroasa, virginitate si pacat. O mai sarutase oare cineva vreodata? O cuprinsese o timiditate de manz salbatic. Avea pumnalul lui Mercutio. Acesta era barbatul cu care facuse dragoste ieri, inca ii mai simtea in gura gustul proaspat, dar avea oare sa ramana? Tremura ca o scolarita.

- Tremuri, i-a spus el.

- Probabil ca mi-e frig.

- Nu vreau sa patesti ceva…

O tinea de mana. In mana lui mana ei. Cunoasterea profunda a unei alte persoane, mai adanca decat starea de constienta, mai degraba incastrata in trup decat existenta in minte. Nu intelesese niciodata acest nivel de perceptie senzoriala. S-a intrebat mereu daca poate fi vorba goala, nu o cunoscuse niciodata, desi o vazuse la un cuplu care era demult impreuna. Timpul nu le diminuase dragostea. Pareau sa fi devenit o singura persoana, dar fara a-si fi pierdut individualitatea. O singura data vazuse asa ceva si o apucase invidia. Partea ciudata la el, la a fi cu el, era senzatia de déja vu. Nu avea de unde sa-l cunoasca atat de bine, si totusi il cunostea foarte bine. Nu faptele si cifrele, ci curiozitatea ei fata de viata lui era nelimitata, era mai degraba vorba despre o incredere absoluta. In dupa-amiaza aceea, i s-a parut ca se aflase dintotdeauna acolo cu el, era o familiaritate intre ei.

“18 Iulie…

Wilhelm, ce e pentru inima noastra lumea fara iubire?! E ca o lanterna magica fara lumina! Indata ce pui lampa inauntru, pe peretele alb apar imaginile colorate! Si chiar daca n-ar fi nimic altceva decat asta, decat niste fantome trecatoare, si tot am fi fericiti cand stam ca niste copii in fata lor si ne desfatam cu aparitiile acestea minunate. Astazi nu m-am putut duce la Lotte; niste cunoscuti de care nu am putut scapa m-au tinut acasa. Ce era sa fac? Mi-am trimis servitorul la ea numai pentru ca sa pot avea langa mine un om care a vazut-o astazi. Cu cata nerabdare l-am asteptat, cu cata bucurie l-am vazut intorcandu-se! Daca nu mi-ar fi fost rusine, l-as fi luat cu drag in brate si l-as fi sarutat.

Se povesteste despre piatra boroneza ca, atunci cand o asezi la soare, absoarbe razele si pe urma straluceste catva timp pe intuneric. Asa mi s-a parut si baiatul acesta. Ideea ca ochii ei au privit ochii lui, fata lui, obrajii lui, nasturii si gulerul hainei ma face sa le socot pe acestea toate atat de sfinte, atat de scumpe! In clipa aceea nu l-as fi dat pe baiat nici pentru o mie de taleri. Ma simteam atat de bine in preajma-i… Dar, pentru numele lui Dumnezeu, sa nu razi de asta! Wilhelm, sa fie oare nalucire faptul ca ne simtim bine?

“Werther. Imi amintesc ca l-am citit si l-am recitit in prima tinerete, iar efectul puternic pe care aceste lecturi l-au avut asupra mea nu s-a sters niciodata, nici nu s-a diminuat. S-a inoculat in mine melancolia marilor pasiuni; am atins strafundurile profunzimilor umane… trebuie sa ai zece suflete ca sa poti cuprinde spiritul unui secol intreg, asa cum a facut-o Goethe.”

- Alphonse de Lamartine

“Lumea a primit in posesie Suferintele tanarului Werther si a primit in posesie lumea… Se pare ca publicul din toate tarile a asteptat cartea unui tanar dintr-un oras german imperial. Napoleon insusi a purtat in ranita sa traducerea franceza a acestei carti in timpul campaniei din Egipt. Si a declarat ca a citit-o de sapte ori.”

- Thomas Mann

“Trebuie sa fii Werther sau nimic.”

- Albert Camus

Fiintele umane sunt ca niste termosuri goale. Iar fiinta ta e locul cel mai gol in care m-am aflat vreodata. O fi Dumnezeu milos, dar la capitolul bun-gust cam lasa de dorit.

Stau pe marginea unei cascade, intr-o fusta lunga,verde. Torentul imi curge prin par, imi coboara pe sani, fusta e transparenta. Priveste-ma mai de aproape. Sunt transparenta toata. Imi poti vedea cursul sangelui, ventriculele inimii, oasele prelungi ale picioarele, ca niste colti de fildesi. Sangele meu e curat si rosu ca trandafirii din timpul verii. Imbobocita si parfumata. Fara seceta. Fara durere.Fara tine.

Azi am gasit un fir de par de-al tau pe haina mea. L-am vazut, negru, in lumina. L-am rasucit in jurul degetelor aratatoare si l-am indreptat. Avea peste jumatate de metru. Sa fie asta firul ce ma leaga de tine?

In cartile despre cum sa faci fata durerii pierderii cuiva drag nu-ti spune nimeni cum e atunci cand dai pe neasteptate de o particica din fiinta iubita. Cel mai intelept e sa te asiguri ca locuinta ta nu e un mausoleu si sa pastrezi doar acele obiecte ce-ti trezesc amintiri frumoase si placute. Am citit carti care se ocupau de problema mortii in parte pentru ca despartirea mea de tine e una definitiva si in parte fiindca stiam ca voi muri pentru ca nu voi putea face fata acestei pierderi. Desi simt ca viata mea s-a despicat in doua, imi doresc in continuare sa traiesc. Nu m-am gandit niciodata la sinucidere ca la o solutie de a scapa de nefericire.

Am inceput sa te vad pe strazi, mereu ca o naluca, in fata mea, cu spatele la mine, disparand in multime. Mi s-a spus ca e un lucru obisnuit. Inca te mai vad si inca mai cred, pret de o fractiune de secunda, ca esti tu… Din cand in cand, dau printre lucrurile mele peste cate ceva care iti apartine. De fiecare data e vorba de un lucru absolut fara de importanta. Am gasit o data un bilet pe care imi notasem in graba “cafea – ora 4 – noi doi” . O sa-mi iau haina si o mana de marunt si o sa ne intalnim in cafeneaua aglomerata, iar tu o sa fii acolo, nu-i asa?

“O sa treci peste asta…” . Cliseele sunt cele care ne fac atata rau. Sa pierzi pe cineva pe care-l iubesti inseamna sa-ti schimbi viata pentru totdeauna. N-o sa treci peste asta, pentru ca “asta” e chiar fiinta pe care ai iubit-o. Durerea se opreste, apar oameni noi, insa rana nu se inchide niciodata. Cum ar putea? Despartirea nu sterge insusirile unice ale cuiva care a contat suficient de tare incat ai plans pentru el. Aceasta gaura din inima mea are forma ta, si nimeni altcineva n-o va putea umple vreodata. Si de ce as vrea sa o faca?

In ultimul timp ma gandesc foarte mult la moarte, la finalitatea ei, la cearta pe care n-am terminat-o. Cand una din cele doua persoane implicate nu a apucat sa termine ce avea de zis, de ce-a plecat cealalta? Si, mai ales, fara nici un avertisment? Nici macar moartea dupa o boala indelungata nu-ti ofera vreun avertisment. Momentul pentru care te-ai pregatit atat de minutios te-a luat complet prin surprindere. Soldatii au navalit pe fereastra, au luat trupul, si acum acest trup a disparut. Acum un an pe vremea asta, cu o zi inainte de miercurea trecuta, erai aici, iar acum nu mai esti. De ce? Moartea ne reduce la logica bulversata a unui copil mic. De ce ieri si nu azi? Si unde esti?

Creaturi fragile ale unei mici planete albastre inconjurate de ani lumina de spatiu tacut. Oare cei morti isi gasesc linistea dincolo de zarva acestei lumi? Cum ne putem gasi linistea noi, cei a caror dragoste, oricat de mare, nu ni-i poate intoarce pe cei dragi, nici macar pentru o singura zi? Ridic capul spre usa si ma gandesc ca poate ai sa fii in prag. Stiu ca glasul ce se aude pe hol este al tau, insa, cand ies in fuga, holul este gol. Nu pot face absolut nimic, nu pot schimba nimic. Tu ai spus ultimul cuvant…

Fluturii din stomac dispar, ca si durerea surda ce pune stapanire pe mine atunci cand ma trezesc. Uneori ma gandesc la tine si ametesc. Amintirea imi face capul usor, ca dupa ce bei sampanie. Toate lucrurile pe care le-am facut. Daca mi-ar fi spus cineva ca asta este pretul, as fi acceptat sa-l platesc. Asta ma uimeste; dincolo de toata suferinta si de starea jalnica in care ma aflu, am o revelatie brusca. A meritat. Dragostea merita orice pret.

Tu stii ca aseara

ti-am dezlipit imaginea de afara de pe pleoape

si am inlocuit-o cu adancul din tine

inghitit, prin toti porii, navalnic,

prin fiecare miscare

ce ne contopea tot mai mult, tot mai mult

pana cand deveneam mai mult, tot mai mult,

pana cand deveneam un singur gand,

un singur vis,

dezvoltat pe incordarea unui brat.

Cate o soapta prea apropiata,

prea rece, prea coapta,

ne-mpartea inimile in jumatate,

le unea apoi,

de nu mai stiam

care e inima mea,

care e inima ta,

era un singur sange curgand

din respiratiile tale in respiratiile mele,

uitate de toate,

de toate uitand

si traiam doar la persoana intai,

intr-un plural dual, singular.

E flatant sa crezi ca tu si numai tu esti primul punct de reper din viata persoanei iubite.  Ca fara tine viata ei, oricat de incompleta ar fi si oricat de jalnica din multe puncte de vedere, s-ar fi hranit cu aceasta dieta saracacioasa si, daca n-ar fi inflorit, cel putin nu s-ar fi vestejit…Dar s-a vestejit.Zacea nefolosita, o cochilie goala, iar amandoi locuitorii ei au fugit ( – asa vedeai tu intrarea ta in viata lui…).Oamenii colectioneaza scoici,nu-i asa?Dau bani pe ele si le pun prin casa.Alti oameni le admira.Am vazut multe scoici si am suflat in cochiliile goale ale multor altora.Acolo unde am lasat fisuri prea adanci pentru a putea fi reparate, proprietarii au intors pur si simplu partea stricata la umbra…

Vezi?Chiar si aici,in acest spatiu intim, sintaxa mi-a cazut prada inselaciunii…Nu eu sunt persoana care a facut aceste lucruri.Nu eu am taiat nodul, nu eu am intepenit broasca, nu eu am disparut in neant luand cu mine obiecte ce nu-mi apartineau.Usa era deschisa….E-adevarat, nu tu ai deschis-o.Valetul tau a facut-o.Numele lui era “Plictiseala”.  I-ai zis “Plictiseala, adu-mi ceva cu care sa ma joc!”. El a spus: “Prea bine, domnule.”.Si-a pus manusile albe, ca sa nu lase amprente atunci cand a batut in inima mea si am crezut ca numele lui e Iubire…

Crezi ca vreau sa ma fofilez? Sa scap de responsabilitate? Nu! Stiu ce am facut si ce faceam in acel moment. Am ales sa ma cufund tot mai adanc in acest sicriu al nostru captusit cu dragoste si plumb… Intr-o zi, pentru ca am spart un tipar de imagine perfecta ai tipat la mine. M-ai pus la colt. Ai inceput sa ma compari cu fantasme din trecut si mi-ai pus sub microscop orice miscare… Aveam ochii plini de lacrimi. M-ai ranit. Am regretat ca mi-ai povestit de fostele tale iubite. Vroiai sa ma faci sa rad si la momentul respectiv chiar rasesem. Acum insa ne presaram drumul cu sarma ghimpata. Nu aveam incredere in tine. Prietenia cu tine ma amuzase. Acum, cand prietenia devenise dragoste, apropierea de tine imi putea fi letala. Vedeam asta foarte bine. Si totusi…tot ce ti-am putut reprosa a fost “Esti inuman!” . Insa fara glas. Am rostit in mine reprosul. As fi vrut sa ma agat de gatul tau si sa-ti imprim in memoria timpanului dorinta mea “Vreau sa vii la mine fara trecutul tau. Cuvintele pe care le-ai invatat vreau sa le uiti. Uita ca ai mai fost aici, in alte dormitoare si in alte locuri. Incepe cu mine de la capat. Nu-mi spune ca ma iubesti decat dupa ce ai demonstrat-o!”.

Acum ca m-am dezbeticit si ti-am inteles lumea de duble intelesuri si de semne masonice, este adevarat, am luat ce nu era al meu. Nu am furat niciodata nimic de la tine. Ti-ai intins obiectele pe o patura si mi-ai cerut sa aleg. ( Exista un pret, dar era pus intre paranteze .). Cand am vrut sa-mi iau sentimentele inapoi mi-ai spus: “Copyright-ul e al tau, dar proprietatea e a mea.”. Acelasi lucru l-ai spus si despre trupul meu…Poate ca a fost o gresala c-am urcat in camera cu vechituri sa-mi iau inapoi pana si ultima ramasita din mine. Le-am gasit usor, indesate intr-o geanta burdusita, cu un mesaj pe maner, ce zicea ca, in eventualitatea mortii iubirii noastre, doresti sa-ti fie inapoiate.De furie le-am luat cu mine in gradina si le-am ars una cate una, gandindu-ma cat de usor e sa distrugi trecutul si cat de greu e sa-l uiti…